Aveam un jurnal in care scriam tot felul de porcarii, numai lucruri ce se scriu de obicei intr-un jurnal nu scriam. Il primisem de la fratele meu, cand se intorsese din Bruxelles vara trecuta. L-a luat de la un targ de vechituri, si daduse in jur de un euro pe el, insa valora mult mai mult, mai ales ca era vintage. Avea o coperta draguta din piele, cu cateva buzunare in care se aflau niste plicuri si o pana. Inspirat de asta, am inceput sa scriu scrisori de dragoste. Imi placea sa ma simt un geniu neinteles al romantismului care scrie cu o pana scrisori unei domnisoare. Unei domnisoare care, desigur, dupa ce le citeste le saruta usor, le pune la inima, si apoi intr-o cutiuta verde inchis cu un lacatel foarte discret. Imi faceam des scenarii din acestea in care eu eram ba un poet, ba un cavaler, ba un miliardar, ba un super-erou… tot felul de personaje idealizate care ma faceau mult mai optimist si mai increzator. Pe langa aceste scrisori, mai scriam rezumatele unor filme care m-au impresionat, planuri de vacanta, si orice alte idei interesante imi treceau prin cap.

Cum stiam ca nu am sa lucrez la matematica, iar prizele trenului intrau in functiune abia dupa ce schimbam locomotiva la Suceava, m-am hotarat sa incep sa citesc acea carte pe care o luasem. Se numea „De veghe in lanul de secara” de J.D. Salinger. O prietena buna de-a mea jucase intr-o piesa de teatru intitulata astfel, asa ca atunci cand am vazut-o in biblioteca, mi-a trezit interesul. Nu prea sunt genul care sa citeasca, desi imi place foarte mult. Insa  niciodata nu imi gasesc timp sa o fac.

Dupa in jur de cinci pagini din aceasta carte de care va spuneam, m-am plictisit, evident, si mi-am spus ca cel mai bine ar fi sa scriu in jurnal niste ganduri ce imi treceau atunci prin cap.

„Daca as lucra in fiecare zi in jur de opt probleme de matematica, asta ar insemna opt ori 365… in jur de 2400  plus 480 plus 40, adica 2920 de probleme. Trei mii de probleme pe an! Si nu e foarte greu sa lucrez opt probleme pe zi. Dar, sa zicem ca nu lucrez opt, ci doar 4. Asta ar insemna o mie cinci sute pe an. Iar eu mai am trei ani de liceu, adica 4500 de probleme…”

-Biletul dumneavoastra, va rugam.

-Imediat, sa il scot numai din geanta. Urasc trenurile. Sunt foarte neigienice, iar pe langa asta, mai vine si un controlor care se crede buricul pamantului si iti cere biletul, ca un fel de tribut. Uneori mai ai si incredibilul noroc de a pica intr-un compartiment aproape gol, in care esti doar tu cu un mosneag plictisit ce are pofta sa povesteasca porcarii. Sincer, eu cred ca mosnegii acestia, merg cu trenul numai ca sa povesteasca prostiile lor altor oameni. Vreau sa spun, oricum au bilete gratis de veterani, asa ca de ce nu ar face-o? Nu am nimic cu ei in general, uneori gasesti unii chiar foarte cumsecade, insa pe mine ma enerveaza acei mosnegi care incep sa iti povesteasca despre cum lucrau ei intr-o uzina departe de unde traiau, si cum mergeau pe jos pana acasa transpirati, si puteau raci, si cum sotia lor le punea sau de oaie pe piept ca sa nu aiba probleme cu plamanii…povesti din astea plictisitoare. Daca tot ati fost in armata, spuneti-mi cum era acolo, cat de grea era o pusca, cum aratau gloantele, ce simteai cand impuscai pe cineva, si toate intamplarile acestea intersante pe care ar fi trebuit sa le aveti. O data, am stat in acelasi compartiment cu un mosneag enervant timp de 3 ore pana am hotarat sa il pacalesc ca eu la prima cobor. Mi-e foarte rusine sa ii intrerup, dar totul are o limita.

-Hai baiete mai repejor, ca nu am toata ziua.

-Acum, acum. Imi venea sa ii spun cretinului ca ba da, chiar are toata ziua, si ca de fapt, are toata viata, dar nu imi place sa intru in certi cu necunoscutii.

-Pe viitor sa il tineti mai la indemana!

-Aha. Grozav le mai place prostilor astora sa dea sfaturi, sa se simta ei atoate stapanitori. Tot timpul au un cuvant de zis, si o spun si cu un ton de parca ce ar spune ar fi esential omenirii. De asta uram eu trenurile, vreau sa spun, uram trenurile cand nu calatoream cu prieteni.

M-am apucat sa desenez copaci si inimioare in jurnalul meu, apoi, dupa ce m-am plictisit si de asta,  mi-am scos ochelarii, mi-am legat mana de breteaua ghiozdanului si m-am culcat cu capul pe el. Eram foarte obosit, si sunt sigur ca am adormit foarte repede. De obicei cand sunt obosit adorm repede.

Ma trezesc peste ceva vreme si, observ in dreapta mea o ceata de vreo zece oameni, imbracati toti in culori verde si galben. Erau niste suporteri ai unei echipe necunoscute de fotbal. Poate erau chiar echipa in sine. Jumatate din ei erau beti, iar restul erau pe cale sa devina. Aveau fiecare cate o sticla de doi litri de bere, iar unii aveau si o sticluta mica de rachiu sau tuica. Trebuie sa va spun de pe acum ca eu am o problema cu intalnitul unor noi persoane cu care trebuie sa dau noroc. Nu imi place deloc ideea de dat mana, in primul rand datorita igienei, si in al doilea rand, datorita faptului ca eu am mainile transpirate mai tot timpul. E foarte urat sa dai mana cu cineva cand ai mainile transpirate. Asa ca evit pe cat posibil aceste momente in care trebuie sa dau noroc cu cineva.

Insa din aceasta intamplare nu am scapat neobservat. La un moment dat, ma intreaba unul din ei cu ce echipa de fotbal tin. Eu ii raspund, pe un ton sfios, ca nu sunt microbist. In primul rand pentru ca chiar nu sunt microbist, si in al doilea rand pentru ca nu stiu cu ce echipa au avut ei meci, si poate nimeream chiar pe aceea.

Ne industrializează complet, însă nimeni nu se mai scandalizează ca pe vremea lui raposatu`. Acum cică-i zice instruire, culturalizare, remodelare, alea alea, cuvinte elevate, că doar suntem studenţi. Care faculate mai produce artişti? Ţara are nevoie de tine, meştere!  Tot ea ne ştirbeşte personalitatea, ne ciobeşte moralul, ne erodează psihicul, ne degradează sufletul (pui de Bacovia ce sunt).

Astea toate nu ar fi probleme aşa mari. Dar când EA, nenorocita, iţi fură tot timpul liber, parcă ne cam supărăm. Adică totul până în punctul în care-ţi dai seama că nu ai timp de o băută sănătoasă. Pentru că în liceu, când ţi se adunau toate problemele te relaxai şi tu cu prieteni gen alex, ion, stela şi alte nume de se termină cu skaya. Dar acum când să te bucuri de ei, că timp liber fix … Dacă aş zice cuiva că dorm de câteva luni cu o sticlă de finlandia la cap şi încă nu am terminat-o, nu cred că m-ar crede. Dar la programul actual, o mahmureală m-ar da peste cap o saptamană întreagă. Singurul lichid pe care-l mai beau e cafeaua. Că ea, săraca, mă mai menţine la suprafaţă. Aşa că mă declar oficial persoana cea mai doritoare de o vacanta :-<

ps: postul e posibil să aibă nişte dezacoarde în materie de idei (ordine,  legare), deoarece a fost început acu` o saptamână, înaintea unei lucrări la analitica. Cert este că am rămas la fel de revoltată.

Acum zău că aş scrie şi de ce urăsc viaţa de cămin dar îmi simt mintea obosită şi aş pierde din vedere multe aspecte importante. Aşa că las asta pe data viitoare.

App, (Doamne cât mi-s de imprăştiată..îmi vin idei alandala şi nu le pot lega de restu`) (Şi cât timp am făcut eu paranteza anterioară, am uitat despre ce vroiam să scriu) (o sa dau un later edit daca îmi amintesc) aaa:D Gata, mi-am amintit! Azi la engleză ne-a zis profa despre cât de important e titlul într-o lucrare ştiinţifică (<– FOARTE) şi zău că niciodată nu am idei de titluri din alea de-ţi fură ochi şi par că în conţinut ar fi vorba despre ceva interesant. Nici măcar din alea penibile de le citeşti şi-ti dai seama că ai pierde minute preţioase dacă ai da clic să citeşti şi restul preview-ului. Nimic nimic, nada de nada. Să nu mai zic de taguri. Ce taguri, când scriu nişte bazaconii pe care nici macar eu nu o să le mai citesc vreodată? Dar hai fie, incercăm :D

Saptamana trecuta, mergand eu voioasa in Carturesti (home sweet 2nd home?!), ma opreste un dude pe strada. Insa grabita cum eram, si gandindu-ma ca probabil promoveaza diverse oferte care te zapacesc complet numai pentru a cumpara cat mai mult sau concursuri la care niciodata nu castigi, am trecut mai departe. Dupa cativa pasi m-am intors totusi caci era ceva ce imi atrasese atentia…dude-ul respectiv era imbracat intr-un animalut salbatic. Astfel am aflat eu de campania lor impotriva folosirii animalelor salbatice in circuri…

http://vier-pfoten.campaignbox.de/stop-it/kampagne_ro.php  [puteti completa un cartonas doar accesand link-ul :-D de asemenea site-ul cuprinde informatii suplimentare privitoare la acest protest]

In zilele ce or urmat, citind o carte, am dat peste un paragraf care suna cam asa:

In gradina tatalui meu sunt doua custi.

Intr-una dintre ele sta un leu pe care sclavii tatalui meu l-au adus din desertul Ninevah; in cealalta se afla o vrabie ce nu mai canta.

In fiecare zori de zi vrabia ii striga leului: “Buna dimineata, frate captiv!”

and I stand :|  for a while…

Aud cum pune cheia in yala, si o rasuceste o data, de doua ori, apoi deschide usa si ma intampina:

-Buna ziua!

-Saru-mana, v-am adus cartofii aceia.

-Da, da. Lasi-i acolo, ci nu-i atat de frig incat si inghete.

-Tot e mai frig ca ieri, azi m-am imbracat mult mai gros si tot mi-a fost frig. Ii place sa vorbim despre vreme, si sa repetam o gramada acelasi cuvant caracteristic vremii din ziua respectiva, asa ca ii fac pe plac; oricum nu dureaza foarte mult discutiile astea, insa ii dau ei o atitudine mai placuta, stiind ca nu ma „plictiseste”. Tot timpul are aceasta frica de a nu ma plictisi pe mine sau pe fratele meu, Casian.

-Na, pai ci sa facim, di-acuma va fi din ci in ci mai frig, intram cu tatu in iarni. Nu va mai descaltati!

-E, da-doar nu m-am nascut incaltat. Si aceste glume stupide pe care nici eu nu le inteleg o fac sa se simta mai bine, asa ca nu ma pot abtine din a zice cuvinte fara noima care sa sune ca o gluma.

-Haiditi, intrati inauntru la cald. Iarasi caldura, trebuia ea sa invoce caldura sau frigul.

-Aoleu, da vai ce cald e aici, am spus eu incercand sa ii fac pe plac.

-Eee, pai am facut si eu focu in sobi da crieca am pus pre multi lemni. Grozav le place sa se mai lauda cu greselile astea a lor care implica „prea mult”din ceva anume, ceva ce sa arate prosperitate.

-Prea multe lemne? Putin spus, e asa de cald zici ca e vara. Iarasi una din glumele alea cretine, insa va spun, ii place la nebunie.

Apoi, in timp ce scoate niste tavite acoperite cu jumatati de servetele; vreau sa spun, servetele intregi, insa fiind din acelea cu mai multe straturi, ea le desface ca sa faca economie, imi spune:

-Va servesc cu niste aluni, nisti biscuiti sau napolitani?

-Nu, nu trebuie. Dar daca ca tot le-ati scos, am sa iau o napolitana.

-Sunt din acelia buni, din cari o luat cuana prieuteasa, di cari stii ca va placi.

-Da, foarte bune.

E destul de interesant cum pot sa am discutii atat de stupide si totusi sa imi placa babuta la nebunie. Intr-o zi, eram la Bucuresti si mi s-a facut dor de ea, vreau sa spun, dor grozav; sa mai vorbesc taraneste ca ea, si sa vorbesc despre vreme, despre gaini, si tot felul de treburi ce tin de gospodariile taranilor. Ei sunt foarte preocupati cu aceste lucruri: daca gainile se oua, daca s-au manat rosiile, daca ciobanii se imbata si urla toata noaptea, daca cutarescu s-a certat cu cutarescu, daca popa a vandut masina, daca primarul da faina pe gratis, daca tata Maria a scumpit painea cu 500 lei sau daca trotuarul a crapat.

Asta cu trotuarul e de-a dreptul enervanta! Stiti, taranii obisnuiesc sa locuiasca la casa, si in aceeasi casa toata viata lor. Asa ca locul incepe sa se darame, pe la batranetile lor. Vreau sa spun, casele mosnegilor acestia, se vor surpa in maxim 5 ani, iar ei sunt preocupati de nenorocitul acela de trotuar. O data pe luna ii vezi cum iau cu o paleta ciment si acopera crapaturile. Dar la tanti Teodora era altfel; trotuarul, asa cum il stim noi, avea mici denivelari formate prin aplicarea succesiva a unui strat de ciment peste o crapatura. Astfel, babuta sesiza crapatura, o astupa cu ciment, peste o luna crapa in acelasi loc, ea astupa din nou cu ciment, peste o luna crapa din nou. Asa ca nu numai ca era crapat tot trotuarul, dar avea si aceste delurete care sa scoata crapatura si mai bine in evidenta.

Am bagat bine la ghiozdan vreo opt napolitane, apoi ii zic ca ma grabesc si ca am venit doar sa imi iau ramas bun de la ea si sa o rog sa imi coase ghiozdanul, ca as avea nevoie de el acolo, in Bucuresti. Se duce la sertar si scoate niste ace circulare din cupru, din acelea de pe timpuri si imi da unul din ele si o papiota de ata si imi spune sa potrivesc eu firul in ac, ca ei ii tremura mana de la tensiune. Tensiunea, alta ocupatie a mosnegilor. Grozav le mai placea sa vorbeasca despre asta; iar cum mama mea era asistenta, ii mai lua din cand in cand tensiunea bunicutei, sa stie ca totul e bine si ca nu s-a imbolnavit. Dar ei, mosnegii, nu stiau exact ce inseamna tensiunea, insa vorbeau ore intregi despre ea. Ca i-a mai crescut si ca de cand ia „pastele” parca i-a mai scazut sau ca pe nu stiu care o dor picioarele, dar macar are tensiunea buna. Nu suportam cand incepea sa vorbeasca despre asta, asa ca am scapat o napolitana pe jos si am inceput sa ma plimb prin stanga si in dreapta cu firmiturile care se facusera pe jos, exact ce a fost nevoie ca sa o distraga pe babuta si sa inceapa sa trancaneasca despre cum nu e nevoie sa curat, ca are ea grija de toate. Apropo de asta, eram intr-o zi intr-un autobuz si doua femei trancaneau intr-una de pensia lor, si de faptul ca cei de la primarie i-au marit pensia uneia dintre ele si celeilalte nu. Era o discutie foarte aprinsa, la care daca esti prin preajma cand are loc, nu mai scapi pana cobori din autobuz. Dar, printr-o intamplare, imi aluneca inelul cu care ma jucam dandu-l de pe un deget, pe altul. Si ajunge fix langa babe. Ma aplec sa il iau, babele ma observa, asteapta sa ma ridic si sa ma indepartez putin, apoi, uita complet de acea discutie aprinsa a lor si incep sa ma barfeasca pe mine si pe toti „golanii” din ziua de azi care poarta inele, imping babele in autobuz, scuipa pe parbrizele masinilor, am auzit din gura lor chiar si faptul ca acestia mai pocnesc oameni la intamplare pe strada. Pentru un moment am ramas putin socat de ce imaginatie pot avea mosnegii acestia, insa apoi mi-am amintit cat de mult ii urasc, mai ales in interiorul mijloacelor de transport in comun. Vorbesc foarte tare, si te imping foarte nepoliticos cand intra pe usa, iar daca cumva stai pe scaun, se aseaza langa tine si se uita din 5 in 5 secunde la tine, pana ti se face greata si le dai locul sa stea jos; apoi ii vezi ca coboara la prima. In fine, ma gandeam acum sa le demonstrez babelor ca intr-adevar, acesti „huligani”pocnesc oameni la intamplare, insa in rationamentul meu, nu era nimic intamplator, asa ca am renuntat. Nu de alta, dar se apropia si statia unde aveam sa cobor.

-Ei bini, poftim. Am gatat cu ghiozdanu matali.

-Saru-mana, plec acum, pentru ca ma grabesc. Ramai sanatoasa!

-Sa aveti drum bun, flacau, si sanatate!

Iesind pe portita imi pun ghiozdanul in spate, imi iau acea privire cu care voi cuceri lumea, si incep sa cant o piesa a celor de la Oasis, intitulata Wonderwall.

La început a fost negare. Eu fraieră? N-am idee despre ce vorbeşti. [-x

Apoi a fost mânie... Pe cine faci tu fraieră, fraiere? X(

Am trecut prin negociere. Fraieră? Poate fraierucă, poate naivă, dar în nici un caz fraieră! :-s

Ca să ajung la depresie. E nasol să fii fraier, viaţa-i naşpa. 8-|

Şi totul pentru a afirma: "Da, sunt fraieră"

Probabil am exagerat cu apelativul mai sus reamintit, însă trebuie să înţelegeţi prin ce trec. Cred cu tărie că am nevoie de ajutorul unui psiholog, unul al dracului de sarcastic şi nesimţit, de la care să învăţ că mila e pentru fraieri, însuşire de care eu momentan doresc să scap.

Nu ştiu dacă am mai zis vreodată, însă sunt obsedată de oferte. Le caut în toate magazinele, iar de nu o fac, mă găsesc ele pe mine.

Ca de exemplu într-o minunată ratată zi de primăvară, într-un minunat supermarket în care intenţionam să nu cheltuiesc mulţi bani, minunata mea mamă dă peste o donşoară foarte draguţă cu ochi foarte mari care o pune să extragă un bileţel. Mai sus numita a oprit-o pe mama crezând că ea, săraca, e o casnică de cumpără toate căcaturile prezentate în mod frumos, gen alea de la teleşoping  (wrong! aia eram eu). Mami trage biletul cu textul "SURPRIZĂ!", o ia pe gagigă la mişto cum că toate biletele ar avea textul ăsta, ea se precipită în a-i demonstra că nu e loc de fraudă în Romania, se plictiseşte şi mă lasă pe mine să-i ascult ciorovăielile doamnei. Bineînţeles, ştiam că în toate ofertele astea prea bune exista un catch şi că ei îţi oferă jdemii de produse gratis dacă alegi să cumperi unul destul de costisitor cât să-şi scoată ei banii pe toate produsele şi că rar se găsesc lucruri şi ieftine şi bune, însă nu am putut să-i zic doamnei drăguţe să-şi indese oferta aia babană în fund şi să ma lase dracului în pace. Dar nici varianta mai draguţă nu am putut să o aleg, aia de ii zic doamnei să treacă mai repede la subiect/final şi să-mi zică exact ce am de cumparat şi cât ar trebui să scot din buzunar. Nu, eu sunt o scumpică şi o las să-şi zică tot discursul, că de nu, îi taie din salariu. Dar pe deasupra, mai sunt si fraieră (mai ţineţi minte? de la asta am pornit) şi de aceea nu am putut să o refuz. Cum dracu`?!?!

"-Aş putea vinde o bicicletă unei stiuci-de-mare! spune Bunny

Băiatul râde.

-NU... nu... aş putea vinde DOUĂ biciclete unei ştiuci-de-mare!

[...]

-Să fiu al naibii, Bunny băiete, dacă nu i-aş putea vinde un parc de biciclete întreg!”

Am deviat cu totul de la ce vroiam să prezint astăzi. Despre rutină și obișnuința, să faci ceva doar că așa ești obișnuit și te simți confortabil . De fapt, cred că chestia asta se aplică mai mult taurilor, eu unul mă simt mult mai comod ”rutinând”  :).  Am un obicei, de ceva vreme, în fiecare noapte, înainte să mă culc , îmi setez alarma (deși, în 80% din cazuri mă voi trezi cu 5 minute înainte să sune ceasul) și îmi dau telefonul pe silențios . Această ”chestie” implică următoarele ”chestii” (îmi place să folosesc ”chestie” drept cuvânt universal, chiar dacă de multe ori ajung să îl repet  ): trebuie să intru în menu , să apăs de 2 ori butonul dreapta, apăs butonul de pe mijloc încă o dată , săgeata la dreapta, de două ori jos până la ”Vibrație” dau pe ”Oprire”, asta pentru că în timpul zilei las vibrația ”aprinsă” ca să fiu sigur că nu ratez unele apeluri. După, ies din menu si dau pe silențios ținând tasta # apăsată. Așa am făcut de nu știu cât timp, am cel puțin un an. Același lucru se aplica și pentru alarmă, intru în menu, o dată în jos, un buton mijloc, încă o dată , intur pe alarma luni-vineri sau sambata-duminica , după caz si pun ora, și ”activare”. De cateva ori, cand nu sunt in menu, am apasat din greseala tasta spre dreapta, si ma intreba, ”Functie comanda rapida nesetata, doriti sa setati?” . Să schimb ceva din rutina mea? Ha, cum sa nu, mereu bifam ”nu”. Asta până aseară , mi-am setat alarma și datul de pe vibrație , am rezumat tot ce am scris mai sus în 2 ”clickuri” dreapta și sus, am ușurat toată treabă. Încă mă simt puțin inconfortabil, dar mă voi obișnui și-mi va fi mult mai ușor.Oricum am rămas profund șocat și impresionat  :) .

Concluzia? Nu faceți ca mine :)), nu cădeți pradă rutinei, obișnuinței, lenii, ungeți odată ușa aceea care scârție mereu, cumpărați un nou mâner la dulap , orice deranjează sau poate fi simplificat trebuie pus în aplicare.

Pfiu, am obosit de atâta scris, pauză… (aka sfârșit de articol, pa , pa !)

Sa revenim la al nostru articol… Aseara ( 7 aprilie 2010 ), am fost martorul unui meci extraordinar din toate punctele de vedere dintre doi colosi ai fotbalului mondial la nivel de club: Manchester United vs Bayern Munich meci contand pentru sferturile de finala a Champions League. De mic copil sunt fan al echipei engleze de fotbal Manchester United, asa ca am asteptat cu sufletul la gura meciul retur dintre cele doua formatii (in tur a fost 2-1 pentru formatia germana) cu atat mai mult ca Manchester avea de intors un rezultat nefavorabil.  Bineinteles ca pana am schimbat canalele sa ajung pe postul cu pricina, meciul era deja inceput, nimic grav mi-am zis deoarece chiar atunci unul din comentatori aducea aminte ca e minutul 10 al partidei. Ma asez confortabil in fotoliu, paharul cu suc in stanga, sticla de suc la picioare, punga cu seminte la indemana. Cand sa incep ‘ritualul’, regizorii englezi (caci meciul s-a jucat in Anglia la Manchester) au gasit o portita pentru o reluare a unui gol superb al lui Nani dat cu calcaiul. Am fost ofticat, asta e cuvantul potrivit, pentru ca una e sa vezi un gol in reluare, cred ca iubitorii fotbalului stiu exact la ce ma refer. Ok, e 1-0 pentru United imi zic, e bine, la scorul asta e calificata. Curios din fire, ma bate gandul sa schimb pret de un minut postul ca sa ma uit pe teletext ce fac celelalte doua formatii care se infruntau tot pentru un loc in semifinalele turneului.  Nici nu-mi termin bine gandul ca apare scorul pe ecran: ce sa vezi? 2-0 pentru United. 2-0??!?! Am ras si mi-am zis ca daca as fi schimbat, probabil as mai fi pierdut un gol… Am lasat telecomanda jos si nu mi-a mai pasat de celalalt meci, desi nu s-a mai marcat pana spre sfarsitul reprizei ( paranoia ) tot de catre Manchester. Scorul devenea 3-0 pentru echipa ‘mea’ si era calificata. Tot stadionul scanda ‘Glory glory Man United’ si eu eram foarte fericit, pana cand vine un atacant de-al lui Bayern, un mijlocas entuziast probabil de scorul neasteptat si un portar care nu a mai avut niciun reflex: 3-1. Iarasi am ras in gand, de data asta un ras amarui, spunandu-mi ca am ratat 2 goluri dar macar am prins alte 2. La 3-1, situatia devenea complicata pentru United, pentru ca nemtilor le mai trebuia doar un gol ca sa se califice. Pe la inceputul reprizei a doua, Rafael, un tanar jucator al diavolilor rosii a faultat stupid in opinia mea si a capatat cel de-al doilea cartonas galben care duce in majoritatea cazurilor la eliminarea jucatorului. Timp de o repriza, Manchester trebuia sa reziste in 10 jucatori. Greu! Greu pana in minutul 74 cand Robben inscrie un gol care in opinia mea il egaleaza pe cel al lui Zidane din finala aceleiasi competitii dintre Real Madrid si Bayern Leverkusen din sezonul 2001-2002. Mai sa fie, castigam la capitolul goluri vazute in direct contra celor vazute in reluare, dar nu eram deloc bucuros. Pentru cei ce nu stiu la ce echipa joaca Robben, va zic eu: Bayern! Din minutul 74 am stiut ca nu o sa se mai marcheze nici de o parte nici de alta, pentru ca nemtii stiu sa patreze un rezultat mai ales atunci cand joaca 11 contra 10, iar a mea echipa de suflet Manchester nu mai avea puterea sa revina. S-a terminat 3-2 pentru United. Un rezultat bun pentru pariori poate, nu si pentru fani.

Ei bine, Manchester castiga dar pierde! Da, castiga meciul cu 3-2, insa rezultatul cumulat a fost 4-4 iar datorita celor doua goluri inscrise in deplasare de nemti fata de doar unul izbutit de englezi, Manchester paraseste competitia.

Mister rezolvat/Articol incheiat/Paradox explicat

AI PUTEA SA TE GANDESTI la mine ca la un amic cu un an mai mare ca tine, ai putea chiar sa imi spui Alex, sau Cristian, sau pe cine vezi tu in actiunile mele, insa numele meu este Florian. Nu spun ca as vrea sa imi zici Florian, caci pana si Daniel mi se adreseaza acum cu”TNT”. E mai usor de pronuntat si e mai la indemana. Am sa iti povestesc despre amintirile pe care le am de acum doi ani, cand, dupa vacanta de Craciun, m-am mutat la ICHB ( The International Computer High School of Bucharest). Numai international nu era; vreau sa spun ca, in afara de niste turci cretini, toti erau romani. Ma mutasem aici pentru ca ma pricepeam destul de bine la matematica, dar noul meu profesor, cel de la liceu din Botosani, nu stia nimic legat de matematica, iar cum bietul oras in care am copilarit nu avea decat un liceu, si un singur profesor de matematica,  m-am hotarat sa ma mut la acel liceu particular din Bucuresti de care va spuneam.

Imi parea rau sa parasesc locurile in care am copilarit si toti prietenii pe care ii aveam acolo, dar intotdeauna in viata exista momente in care trebuie sa faci ce trebuie sa faci. Iar, pe langa asta, scapam si de cretinul de Dragos, si de toti acei profesori care ma urau. Eram cel mai bun pusti la matematica, si nu o spun doar asa, aveam si cateva diplome care sa conteste ce va spun acum. Cea mai importanta era cea intitulata ” Locul 1 in topul matematicienilor botosaneni”; iar cand dai unui copil asemenea distinctie, si pe langa asta ii mai dai si 10 milioane, acel copil incepe sa si-o ia in cap. Devenisem foarte increzut, mai ales dupa ce ma calificasem in lotul national, si pentru asta, toti ceilalti profesori ma urau. Toti in afara de doamna Panirig, care era o doamna in adevaratul sens al cuvantului. Poate se punea bine cu mine numai ca atunci cand voi ajunge departe sa ma intorc in prapaditul acela de oras si sa ii aduc flori. Grozav ii mai placeau florile, dar cele care nu erau  impachetate, care nu erau invelite cu nimic. Si chiar aveam de gand sa fac asta; datorita ei am citit Rem de Cartarescu si Zburatorul de I. H. Radulescu; reusise sa ma atraga spre literatura, iar pentru asta o stimam si o stimez. Era foarte severa, cu toata lumea, numai cu mine nu era. Dar tot imi faceam toate temele, citeam pana si ce nu trebuia neaparat sa citesc. Iar asta, la mine, inseamna foarte mult, caci sunt lenes si delasator din fire. Intr-o zi avea chef sa puna note mici, si a ascultat pe toti elevii si le-a pus 2, numai pe mine nu m-a ascultat. Stia ca nu am sa stiu, si m-a iertat. Facea des faze din astea in care ma punea separat de restul colegilor. Pe mine si pe Dragos.

Si el era destul de bun la mate, vreau sa zic, cand era sa ii explic sau sa imi explice o problema, eram ambii la acelasi nivel. Insa la orice concurs sau olimpiada l-am depasit. Uneori nu cu mult, dar tot era in urma mea. Niciodata nu a recunoscut asta, chiar daca o stiau toti, pana si el. Era prea plin de sine, si prea narcisist ca sa recunoasca ceva ce il punea intr-o lumina mai proasta decat pe altcineva. Spre exemplu, eu am fost cel care l-a invatat sa joace tenis de masa. Eu am stat o luna intreaga si m-am tinut de el sa joace cu mine pana invata, pentru ca, desi era un cretin, era printre cele mai ok persoane de iesit si pierdut timpul. Vreau sa zic, cam toti liceeni din ziua de azi sunt foarte plictisitori. Se incurca in prea multe clisee, sau isi pierd timpul evitandu-le. El macar nu era atat de profund incat sa inteleaga ce e acela un cliseu, si nu era atat de banal incat sa mi se faca greata de atata lipsa de perceptie asupra lumii in care traim. Avea complexele lui de inferioritate, dar avea si niste principii bine definite. Nu ma mintea niciodata, desi o facea foarte des cu parintii si cu tipele cu care iesea el, nu incalca “regulile” morale, decat intr-o limita a lui. Dar dupa ce a invatat sa joace tenis de masa, nu mai recunostea ca eu am fost cel care l-a invatat, si povestea tuturor cum a fost el destinat sa practice acest sport la care se pricepea atat de bine. E greu sa tratezi cu astfel de oameni; e ca si cum atunci cand cineva ar manca o guma din pachetul tau, iar tu l-ai surprinde, ti-ar spune ca nu a facut nimic. Dar nu e ca te-ar minti in fata, asta e altceva. E vorba de faptul ca el ti-ar zice ca nu a facut nimic, si chiar ar crede ca nu a facut nimic. Dar nu imi pasa mie daca recunostea ca eu l-am invatat sa joace tenis de masa, sau ca eram mai bun ca el la mate, nu aveam de ce sa ma compar in mintea mea cu el. In fond, eram mult mai inalt ca el,iar el avea mainile cleioase, era gras si manca numai porcari: mezeluri din carne de porc, chestii prajite, pepsi, shaorma, si o gramada de dulciuri ieftine si gretoase; de ce mi-as umple gandurile cu lucruri legate de cineva ca el?

Inainte sa plec spre Bucuresti, vroiam sa imi iau ramas bun de la tanti Teodora, careia ii spuneam “bunicuta”, desi era doar o enoriasa de-a lui tata care ne daduse in scris averea ei. Nu era foarte bogata, insa era foarte simpatica, si foarte perspicace. Asa ca am luat ocazia din Botosani spre Coharla, satul in care tatal meu era preot. Ma luase cu ocazia un domn imbracat bine, intr-un geep foarte luxos, in care era extrem de cald in comparatie cu gerul de afara. Vorbea la telefon si parea un om foarte ocupat in general, deci nu chiar genul meu de persoana, insa eram foarte bucuros ca ma luase atat de repede cineva, asa ca mi-am propus sa ii dau la final cu 10 mii mai mult decat imi propusesem initial, adica 50 mii. Asa ca am sustras din buzunarul din dreapta o bancnota, si am strecurat-o in celalalt buzunar, care era destinat banilor cu care aveam de gand sa il platesc. Eram foarte stresat de actiunea aceasta, si mi- a luat cam zece minute sa o duc la bun sfarsit. Dupa ce a terminat de vorbit la telefon ma intreaba:

- Unde mergi, baiete?

- La tanti Teodora, in Coharla. Eram asa de cretin uneori, nu inteleg de ce ii spusesem numele ei, nu era ca si cum ar fi cunoscut-o, caci avea numar de Suceava.

- Bunica ta?

-Nu, dar uneori ii spun “bunicuta”. Iarasi o facusem, vorbeam de parca ar fi avut el habar despre ce era vorba.

-Adica, e o femeie care i-a dat tatalui meu in scris toata averea ei, spusesem eu incercand sa repar prostiile ce-mi ieseau din gura.

- Am inteles. Apoi a inceput din nou sa vorbeasca la telefon pana am ajuns cu putin inainte de Coharla. Scosesem banii din buzunarul stang si ii pregatisem frumos, iar, cand sa ii dau, imi spune:

-Lasa prostiile, baiete. Tu sa fii sanatos, nu te-am luat ca sa imi dai bani.

-Sunteti sigur? Aici imi cazuse cerul in cap, dandu-mi seama de aberatia pe care o spusesem. Imi venea sa imi las bagajul in spate si sa plec naibii din masina aia, sa nu mai fiu martor la toate tampeniile pe care le ziceam. Eram foarte ametit.

-Ce fel de intrebare e asta? Si normal, ce putea sa imi raspunda? Ca e sigur ca nu vrea parlitii mei de 50 mii? Nu, nu avea ce sa raspunda.

-Multumesc mult pentru drum, am incheiat eu incercand sa scot bagajele mai repede din masina.

-Sa fii sanatos!

Am inchis portiera, mi-am pus gluga pe cap, si am pornit agale pe poteca spre tanti Teodora, carand in mana stanga plasa cu cartofi, si in cea dreapta ghizdanul meu rupt.