Far’ de sens…

Ca urmare a lepşei “apel la imaginatie” .

“S-a pierdut. Nu, nu , nici măcăr nu ştia, dar eu ştiam. Mereu ştiu…”

Era o vreme când mă întrebam, cine sunt eu, când m-am născut , cum am ajuns aici şi care ar fi scopul meu. Am renunţat, ştiu răspunsul la întrebările ce mulţi şi le pun disperaţi dar nu ştiu răspunsul la singura mea întrebare.

Povestea începe, aşa e firesc, orice fapt trebuie să înceapă, nu? sau cel puţin aşa îmi place să cred. Povestea începe într-o seară , vara , lângă o fântână. Un tinerel, înalt, roşu’n obraji stătea de vorbă cu cineva . Nu am văzut prea bine, dar după voce era o femeie bătrână. Sincer? mă speria.
-Vreau să ştiu…
În continuare nu am mai auzit nimic , de fapt anii au trecut şi uitaseşi de acea poveste făr’ de sens. E mult spus “anii au trecut” pentru că de fapt aceasta este şi drama mea, anii nu trec, trăiesc într-un univers continuu în care trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc într-un singur tot. Singurul moment în care simt că timpul stă în loc, singurul moment în care mă simt detaşată este când proiectez viitorul altora. Da, atunci când văd ce întrebări există în lume mă minunez şi mă minunez de ceva vreme. Existenţa unora este atât de lipsită de esenţă , de ce, când poţi afla răspunsul celor mai adânci gânduri , omul se reduce doar la o dorinţă aparentă, o dorinţă ce de fapt nu-i uşurează dificila existenţă şi-l îneacă într-o lume a limitării ?
Da, stiam întrebările fiecăruia chiar înainte să vină , eram obosită şi singurul lucru care mă ţinea departe de agonie era faptul că , din nu ştiu ce motiv, nu puteam afla răspunsul întrebărilor până nu îi vedeam sau simţeam pe fiecare dintre ei. Şi, desigur, întrebarea!!! Întrebarea mea, întrebare fără de răspuns , era cea care mă ajuta să nu ajung la declin. Trebuia să fie ceva mai mult, nu , existenţa mea ar fi fost inutilă , trebuie să am un scop nobil, dacă ştii răspunsurile nu înseamnă că ştii şi în nici un caz nu te face mai fericit acest lucru. Unde este emoţia, surpriza, unde este viaţa ?
[...]
Nuu… cumpărase deja uleiul şi nu numai că l-a cumpărat, l-a şi vărsat. De ce se oprise totul ?
Da, părăseam gentuţa care mi-a fost dragă atâta timp şi mă îndreptam spre necunoscut, necunoscut de un albastru fermecător, albastru-n care m-am descoperit . În depărtare l-am recunscut pe tânărul de la fântână, era pierdut, pierdut în întrebările lui. Asta era!!! Vroia doar să găsească fericirea şi nu avea soluţia, dar soluţia, soluţia eram eu. În final îmi găsisem scopul, dincolo de existenţa plictisitoare asta eram eu, soluţia unuia din milioane, cheia fericirii.
Pluteam încet la fund , timpul se oprise, nu mai vedeam nimic .
Eram doar o carte de tarot, dar eram fericită, împlinită. Şi dincolo de ultimele rămăşiţe înghiţite de peşti neştiutori , dincolo de acest sfârşit cred că mă asteaptă o altă poveste…

“Cine eşti tu, la urma urmei, spune ?”

A,da, trebuie să dau leapşa mai departe, nu ? Ei bine,  Lenuţa , poate  scrii tu despre o frunză de arţar :) .